Euphoria a intrat în cultura pop promițând că vorbește sincer despre femeile tinere - trauma lor, corpurile lor, presiunile sociale. Sezonul curent, însă, a transformat acest angajament într-un spectacol care, conform criticilor de la Consequence of Sound, face exact opusul: normalizează exploatarea și o vinde drept liberare.

Arcul narativ al personajului jucat de Sydney Sweeney în sezonul curent al serialului HBO pivotează în jurul unui cont OnlyFans. Construcția dramatică prezintă această decizie ca pe un act de autonomie, de control asupra propriului corp și imagine. Pe ecran, totul arată ca empowerment - lumini calde, muzică triumfalistă, reacții pozitive din partea celorlalte personaje. Problema, semnalată de jurnaliștii de la Consequence of Sound, este că serialul confundă în mod sistematic agenția cu performanța agenției. Personajul nu alege dintr-o poziție de forță, ci dintr-una de vulnerabilitate economică și emoțională - un detaliu pe care scenariul îl introduce și apoi îl ignoră convenabil atunci când vine momentul «triumfului».

Acest tip de narațiune are un nume în studiile de gen: pseudo-empowerment. Este mecanismul prin care industria de divertisment preia estetica feminismului - autonomie, corpo-pozitivitate, alegere individuală - și o golește de substanță politică. Rezultatul este un produs care arată progresist, dar reproduce structuri de putere neschimbate. Euphoria a mai făcut asta, dar niciodată atât de explicit. Serialul a debutat în 2019 cu o reputație de show care nu estetizează suferința adolescentelor - sau cel puțin nu fără să plătească un preț narativ. Sezonul unu și doi construiau tensiune morală în jurul alegerilor personajelor. Sezonul curent pare să fi renunțat la această tensiune.

Comparația cu alte seriale care au abordat tema OnlyFans sau a muncii sexuale este revelatoare. «Pam & Tommy», spre exemplu, a tratat explicit dinamica exploatării chiar și atunci când personajele credeau că se află în control. «Euphoria» 2026, în schimb, prezintă o lume în care platformele de conținut pentru adulți sunt pur și simplu un job ca oricare altul, fără frecare, fără consecințe sociale complexe, fără o examinare serioasă a cine beneficiază cu adevărat de pe urma acestui sistem. Critica nu vizează alegerea personajului în sine - ci absența oricărei complicații narative în jurul ei.

Sydney Sweeney a vorbit public, în afara serialului, despre presiunile pe care le-a simțit din partea industriei în privința imaginii sale corporale. Există ceva profund inconfortabil în a o vedea jucând un personaj ale cărui experiențe oglindesc, cel puțin parțial, aceste presiuni reale - și în a vedea serialul care o folosește pe post de «dovadă» că totul e în regulă. Consequence of Sound argumentează că Euphoria nu mai examinează un sistem; îl ilustrează și îl aprobă implicit.

Rămâne de văzut dacă showrunnerul Sam Levinson va aborda aceste critici în episoadele rămase ale sezonului sau dacă arcul narativ va continua pe aceeași traiectorie. Publicul tânăr care a crescut cu serialul merită mai mult decât feminism de suprafață - și s-ar putea ca tocmai fanii cei mai fideli să fie primii care să ceară socoteală.