Trupa irlandeză Fontaines D.C. a lansat vineri, 16 octombrie 2026, „Dopamine Chamber”, al cincilea album din carieră, apărut la casa de discuri XL. Primirea critică a fost una dintre cele mai bune din cariera trupei: NME i-a acordat 5 stele, Rolling Stone UK a făcut același lucru, iar Far Out a notat albumul cu 4,5 stele. Verdictul general e simplu: un album îndrăzneț, uneori brutal, în care dulceața apare doar ca să-ți fie luată imediat din mână.

Povestea începe cu un ecou din trecut. Al doilea single din cariera trupei a fost „Hurricane Laughter”, din 2017: un val de ritm încărcat, cu o chitară ca de sirenă și cu Grian Chatten în rolul unui predicator al sfârșitului lumii. „Nu mai există conexiune disponibilă”, avertiza el în refren, iar piesa se umfla într-un haos isteric. Nouă ani mai târziu, Fontaines D.C. rămân foarte buni la același truc: te momesc, apoi te înconjoară cu întuneric.

Această alternanță coșmar-răgaz-coșmar o știm de la „Starburster”, din 2024, una dintre cele mai mari piese ale trupei. Pe „Dopamine Chamber”, formația o întinde pe un întreg album. Folosește o paletă new wave în stilul Depeche Mode ca să picteze un portret al distopiei anilor 2020. E o urmare curajoasă după „Romance”, al patrulea album, cel care a cutremurat scena. Doar că otrava ajunge adesea înaintea bomboanei.

Dovada acestui concept e „Marianne”, single-ul principal. Peste sintetizatoare de carnaval și coarde plângătoare, Chatten revine în refren la o singură notă hipnotică și promite că te va ajuta „să dispari”. E o invitație înainte de a fi o amenințare. Atmosfera cinematică rămâne superbă până la versul despre a ajunge „sub bisturiu”, iar până atunci cârligul s-a prins deja. Basul pulsatoriu de dedesubt e curentul primar, dar îl pierzi din vedere când te înghit coardele romantice și farmecul lui Chatten.

La fel de reușită e „Happy for You”, un cântec de despărțire încărcat, construit pe un truc inteligent. Un ton de chitară întunecat și ritmul metronomic al bateristului Tom Coll țin un zâmbet pe față, în timp ce Chatten jură că nu va fugi după tine. Strofele recunosc însă că, plecând, „ți-a zgâriat mașina” și „ți-a furat perlele”. Când trupa explodează în sfârșit într-un freakout rock, amărăciunea se auzise de la început. Piesa se încheie cu o pereche de note disonante, alarmante, iar dopamina din valurile de chitară e anulată pe loc. Apoi ne scufundăm din nou, cu „Demolition”.

Al doilea single, „Tongue”, e cea mai zimțată piesă a albumului. Tobe frenetice, un fundal sintetic sinistru și rap-uri încordate din partea lui Chatten domină totul până la minutul 1:37, când intră din senin o linie de pian. Ritmul vesel e aproape caraghios, dar funcționează. Spre refrenul final vine iar valul orchestral, miza crește, iar trupa închide cu un solo de chitară din iad și voci ridicate ca tonalitate, fără vreun sentiment clar de satisfacție. Deschiderea, „Six Shot Morning”, e neliniștitoare din primul vers: sintetizatoare pulsatorii și o structură ritmică rapidă înconjoară vocea cufundată în reverb a lui Chatten. El cântă că lumea e „frumoasă”, iar muzica refuză să fie de acord.

Semnificația albumului se simte în ce lipsește. Fontaines D.C. sunt mai mari ca niciodată, iar aici intervine și o replică celebră: Liam Gallagher a spus despre trupă, acum ceva vreme, că "n-au nicio melodie" ("they don't have any tunes"). "Dopamine Chamber" pare un răspuns indirect la o asemenea critică, pentru că trupa nu merge deloc pe rețeta ușoară. E fascinant că urmarea lui „Romance” nu are un single pop uriaș sau un imn pentru festivaluri. Cel mai aproape de așa ceva e „One Man”, un moment cu adevărat maiestuos, cu un groove lent și visător pe trei acorduri. Aici e, în sfârșit, ochiul uraganului: o structură de tobe cu pauze și porniri îl ține pe loc, dar când muzica se umflă, Chatten, care insistă că e „doar un om”, sună imens.

„Japan” e alt punct luminos, deși întunericul versurilor e învelit într-un strum acustic cald, ca un văr mai lent și mai încețoșat al lui „Favourite” de pe „Romance”. Piesa a primit și un videoclip remarcat de presa muzicală, cu actorul Charlie Heaton, cunoscut din Stranger Things, într-un rol principal. Chatten povestește despre o femeie într-o relație sumbră, iar emoțiile par fără greutate, pentru că trupa alege un sunet mai frumos și mai plin de uimire. Ca și „Marianne”, e o piesă care îți câștigă încrederea înainte să se întoarcă împotriva ta, un truc de care albumul ar fi avut nevoie mai des.

Chatten a spus că a vrut să „lase speranța la o parte și să reflecte urâțenia cu onestitate” și să dea un „avertisment catastrofal”. Trupa nu și-a simplificat sunetul și nu și-a micșorat ideile odată cu faima. Un motiv recurent e filmul și ecranul: viața devine ceva privit. „Six Shot Morning” vorbește despre „inimi melancolice într-un film”, „Marianne” vinde un „sentiment cinematic”, iar naratorul din „Mimesis” e „sătul să trăiască într-o fotografie”. Totul culminează în ultima piesă, „Intimate”, unde „ruinele visului uman” devin „atât de frumoase în scena finală”. E cel mai aproape de un argument concret: privim viața ca public, cu otrava și plăcerea expuse deopotrivă.

Nu toate piesele sunt la fel de captivante ca „Marianne” sau „Japan”. Colaborarea cu Rosalía, „Where Is Gone?”, despre care am scris pe larg într-un articol separat, este surprinzător cea mai seacă dintre toate. Dar, în mare, „Dopamine Chamber” e o ascultare îndrăzneață și plină de vânătăi. La nouă ani după „Hurricane Laughter”, furtuna e mai mare și mai bine construită, iar ce rămâne în minte e calmul scurt din mijloc.

Miza e și una de scenă. Trupa pornește în 2027 în cel mai mare turneu nord-american de până acum, ceea ce arată cât de sus a ajuns. Rămâne de văzut dacă publicul va primi la fel de bine un album care refuză gratificarea ușoară. Un lucru e sigur: Fontaines D.C. nu au ales drumul comod.