Există experiențe pe care nu le înțelegi până nu le trăiești, iar căminul studențesc e clar una dintre ele. În episodul 41 din Oleacă di Cringe, Speak și Vlad Drăgulin au pornit de la un clip trimis de la Căminul 3 UTCB și au ajuns, inevitabil, la propriile amintiri din perioada în care dormeau la câțiva metri de niște necunoscuți care aveau să devină, peste noapte, familie.

Speak a deschis subiectul exact cum te-ai aștepta, cu un amestec de curiozitate și groază retrospectivă: "Ingineri. UTCB Cămin 3? Băi, adevărul, ce-i în cămine? Ia, am stat în cămine. Vai de mine!". Nu e o exagerare de dragul podcastului, pentru că el chiar a trecut prin asta. A povestit că a locuit în căminul Tudor, unde ajunseseră studenți de la toate facultățile, mulți dintre ei de peste Prut, iar atmosfera de acolo i-a rămas întipărită: "De la noi erau de la toate facultățile, în Tudor stăteam. Doamne, ferește, ce era acolo, ferească Dumnezeu, ferească Dumnezeu."

Vlad Drăgulin a venit cu perspectiva celui care a fost mai degrabă oaspete decât locatar permanent. El a spus că toți prietenii lui erau studenți la medicină și că petrecerile lor erau de-a dreptul demente: "Da, într-adevăr, am văzut doar petreceri de mediciniști și erau wild, erau niște tineri demenți." Imaginea clasică a medicinistului îngropat în cursuri se prăbușește destul de repede când auzi povestea asta, deși, logic, undeva între două petreceri tot se dădeau examenele.

Cea mai memorabilă amintire a lui Vlad Drăgulin ține însă de condițiile propriu-zise. A povestit că, după o noapte de iunie petrecută în cămin, s-a trezit într-o stare greu de descris altfel decât prin detalii concrete: "m-am trezit cu capul ud, cu capul ud cu perna udă m-am trezit de transpirație, de cât de cald era în camera aia". De atunci, a spus el, îi respectă enorm pe studenții care își fac studenția în cămin, pentru că nu e deloc un mod ușor de a trăi patru-cinci ani din viață.

Vlad Drăgulin a mai povestit că a locuit în Lacul Tei șase-șapte ani, așa că zona căminelor de la Construcții îi este familiară. Speak, în schimb, a avut parcursul clasic al studentului care își găsește ceva mai bun după primul an: "Dar e o experiență. Eu am stat un an în T, după care m-am dus la un alt cămin, dar era mai luxos un pic."

Dincolo de glume și de poveștile cu petreceri, cei doi au ajuns la ideea care explică de ce căminul rămâne un subiect emoționant pentru oricine a trecut prin el. Speak a subliniat că studenții ajung acolo la 18 ani, imediat după liceu, și că, pe lângă tot ce înseamnă adaptarea la un spațiu comun, trebuie să și învețe. Vlad Drăgulin a completat simplu: "Da, exact. Și e prima ta experiență fără părinți."

Asta e, de fapt, miezul discuției. Căminul nu e doar un pat, un dulap și un coleg de cameră care ascultă muzică la ore imposibile. E primul loc în care te descurci singur, în care înveți ce înseamnă să împarți tot, de la frigider la liniște. Iar peste ani, când povestești, chiar și noaptea aia de iunie cu perna udă sună, inexplicabil, a nostalgie.