Aaron Sorkin s-a întors în universul Facebook, iar noul lui film, „The Social Reckoning”, a stârnit deja reacții împărțite. Dacă „The Social Network” din 2010 spunea povestea nașterii rețelei, acesta urmărește ce s-a întâmplat după ce a ajuns uriașă: povestea lui Frances Haugen, angajata Facebook care a scurs un volum mare de documente interne și a ajuns să depună mărturie în Congres. În rolul ei joacă Mikey Madison, Jeremy Strong îl interpretează pe Mark Zuckerberg, iar Jeremy Allen White apare ca reporterul Wall Street Journal Jeff Horwitz. Filmul intră în cinematografele din SUA pe 9 octombrie 2026, cu previzualizări începând de joi.

Poveștile despre Big Tech au devenit un gen de sine stătător, iar publicul are un apetit evident pentru ele. Problema e alta: cât din ce vezi pe ecran se potrivește cu ce s-a petrecut în realitate? Jurnalista Lauren Feiner de la The Verge a pus filmul față în față cu faptele și a remarcat că acesta are fler cinematic, dar că multe dintre detalii urmează îndeaproape realitatea. Cronica Bleeding Cool merge mai departe și sugerează că „The Facebook Files”, seria de articole din 2021, rămân mai interesante decât thrillerul lui Sorkin.

Primul lucru care sare în ochi e că filmul ia libertăți serioase cu timpul. Conform The Verge, Sorkin a comprimat cronologia și a mutat evenimente importante cu câteva luni mai devreme. În realitate, Zuckerberg a depus mărturie în fața Camerei Reprezentanților în martie 2021, iar primul articol din seria Facebook Files a apărut abia în septembrie 2021, nu pe 6 ianuarie. Cel mai vizibil exemplu de comprimare: două momente-cheie, Zuckerberg pregătindu-se pentru o audiere în Congres despre dezinformare și extremism, și Horwitz apropiindu-se de publicarea primului raport din Facebook Files, se petrec în film în aceeași zi. Ziua aceea este 6 ianuarie 2021, în timp ce are loc asaltul asupra Capitoliului american. Dramatic, funcționează. Istoric, e o aranjare făcută pentru efect.

Ce e adevărat, în schimb, e miezul emoțional al poveștii. Frances Haugen a lucrat la Facebook ca manager de produs în zona de integritate civică, iar în mai 2021, la plecare, a lăsat un mesaj pe platforma internă a companiei. Citată de Wall Street Journal, ea scria: „Nu urăsc Facebook. Iubesc Facebook. Vreau să-l salvez.” Aceeași idee apare în film, rostită de personajul interpretat de Mikey Madison. E un detaliu mic, dar important: Haugen nu a fost portretizată ca o dușmancă a companiei, ci ca cineva care credea în ea și a vrut să o repare din interior.

Secvența finală a filmului rezumă ce a urmat în realitate. Haugen a vorbit în fața unor guverne din lume, iar documentele pe care le-a divulgat au întărit procese împotriva Meta în Statele Unite. Cu alte cuvinte, miza scurgerii nu s-a terminat în scena de la Capitoliu, ci a continuat în tribunale și în parlamente.

Filmul se sprijină pe detalii care, scoase din documentele reale, sunt mai tulburătoare decât orice ficțiune: o prietenă a personajului principal radicalizată treptat pe Facebook, statistica internă potrivit căreia 64% dintre persoanele care s-au alăturat grupurilor extremiste au ajuns acolo prin recomandările propriului algoritm al platformei, sau studiul intern despre Instagram care arăta că 32% dintre adolescente spuneau că aplicația le-a agravat percepția negativă despre propriul corp. Haugen apare în poveste folosind un telefon burner și ascunzându-se o vreme în Puerto Rico înainte să iasă public cu documentele. Iar personajul interpretat de Bill Burr, deși nu poartă acest nume în realitate, pare inspirat clar de Roger McNamee, investitorul devenit unul dintre cei mai vocali critici ai Facebook.

Asta explică și de ce criticii nu au fost unanimi. Un alt material de la The Verge îl descrie ca pe un „thriller călduț” care ne amintește cum am ajuns aici, adică un film bun ca recapitulare, dar mai puțin electrizant decât te-ai aștepta de la un scenarist cu pedigree. Consequence a vorbit, la rândul ei, despre un Sorkin care merge pe „pământ pârjolit” împotriva Facebook, ceea ce arată că tonul filmului e unul acuzator, nu neutru.

Sorkin are talentul de a transforma politica tehnologiei în spectacol, iar întrebarea e cât de mult adevăr se pierde pe drum. Răspunsul, ca de obicei, e mai ușor de găsit în fapte decât în aplauze.