Ultima persoană din Statele Unite care trăia în interiorul unui plămân de fier - aparatul masiv de oțel care respira în locul ei - a murit la vârsta de 78 de ani. Este vorba despre Martha Ann Lillard, din Shawnee, Oklahoma. Dispariția sa nu este doar o știre despre o viață extraordinară, ci sfârșitul unui capitol din istoria medicinei pe care generațiile tinere nu l-au apucat să îl cunoască cu adevărat.

Poliomielita a terorizat lumea în prima jumătate a secolului XX, paralizând mii de oameni anual, inclusiv copii. Mușchii respiratori erau adesea afectați - ceea ce însemna moarte aproape sigură. Plămânul de fier, inventat în 1928 de Philip Drinker și Louis Agassiz Shaw la Universitatea Harvard, a schimbat ecuația: un cilindru metalic ermetic în care pacientul era introdus până la gât, iar presiunea negativă creată în interior forța pieptul să se dilate și să inspire. Era o mașinărie brutală, zgomotoasă, voluminoasă - dar salva vieți.

Martha Ann Lillard a contractat polio în copilărie și a ajuns dependentă de aparat pentru a respira. Spre deosebire de mulți pacienți care au putut fi treptat dezobișnuiți de plămânul de fier odată cu apariția vaccinului Salk în 1955 și a tehnicilor moderne de ventilație, ea a rămas prizoniera aparatului pentru tot restul vieții. Mașinăria pe care o folosea era veche de aproximativ 70 de ani - producția plămânilor de fier a fost oprită de zeci de ani, piesele de schimb aproape imposibil de găsit, iar mecanicii care știeau să o repare se numărau pe degetele de la o mână.

Conform surselor Associated Press și KFOR News 4, cauza morții a inclus long COVID-19, insuficiență pulmonară cronică și sindrom post-polio, pe lângă degradarea avansată a aparatului, care nu mai putea fi menținut funcțional. Povestea ei a circulat în presa internațională de mai multe ori de-a lungul anilor, de fiecare dată stârnind o mixtură de uimire și tristețe: o femeie care a refuzat să se lase definită de aparatul din care nu putea ieși, care a pictat, a scris poezie, s-a căsătorit de două ori, a trăit.

Semnificația morții sale depășește cu mult biografia individuală. Ea era un simbol viu al unei epoci în care medicina nu putea decât să țină oamenii în viață prin mijloace mecanice rudimentare, așteptând un remediu care a venit prea târziu pentru ea. Plămânul de fier reprezintă, în același timp, un triumf al ingeniozității umane și o mărturie despre limitele cunoașterii medicale din acel secol. Astăzi, pacienții cu insuficiență respiratorie beneficiază de ventilatoare portabile, silențioase, conectate la telefon - tehnologie de neasemuit față de cilindrul de oțel din care femeia nu a ieșit niciodată complet.

Dispariția ei pune și o întrebare incomodă pentru istoria medicinei: ce s-a întâmplat cu toate celelalte victime ale polio care au supraviețuit în plămâni de fier? Câți au ajuns să depindă de aparate care nu mai existau pe piață, de piese de schimb fabricate artizanal, de mecanici pensionari chemați în urgență? Cazurile documentate din Statele Unite au arătat că fostele victime ale polio au constituit timp de decenii o populație invizibilă, cu nevoi medicale ignorate sistematic de un sistem orientat spre boli acute și terapii noi.

Vaccinul contra polio, pus la punct de Jonas Salk și publicat în 1955, a eradicat practic boala în lumea occidentală în câteva decenii. Organizația Mondială a Sănătății declară poliomielita eliminată în aproape toată lumea, cu câteva focare reziduale în zone de conflict. Dar pentru Martha Ann Lillard, vaccinul a venit prea târziu. Ea a trăit toată această transformare din interiorul unui aparat inventat când aviația comercială era la început.

Rămâne de văzut dacă moartea ei va declanșa un interes reînnoit al istoricilor medicinei pentru generația uitată a supraviețuitorilor polio. S-ar putea ca poveștile lor, mulți dintre ei dispăruți deja, să fie colectate sistematic abia acum, când ultimul martor direct tocmai s-a stins.