Două specii noi de maimuțe urlătoare s-au ascuns în văzul tuturor în pădurea amazoniană, iar abia acum oamenii de știință le-au putut identifica oficial. Este prima dată în 85 de ani când un astfel de animal este adăugat pe lista speciilor de urlători. Cercetătorii spun că descoperirea este un «apel critic» pentru protejarea ecosistemelor amenințate din Brazilia.

Echipa, condusă de dr. Romina Batista și profesorul Jean Boubli de la Universitatea din Salford, a reușit performanța prin prima analiză la nivel de genom făcută vreodată pe genul Alouatta, adică maimuțele urlătoare din America Centrală și de Sud.

Cine sunt, de fapt, urlătorii

Maimuțele urlătoare sunt faimoase pentru zgomotul pe care îl fac. Sunt considerate cele mai gălăgioase animale terestre din lume. Mugetele și lătrăturile lor guturale se aud la aproximativ 5 kilometri distanță. Nu e agresivitate pură: sunetul le folosește ca metodă nonviolentă de a ține rivalii la distanță, de a-și marca teritoriul și de a comunica între ele.

Cum au fost prinse speciile noi

Oamenii de știință au colectat dovezi genetice de la 86 de maimuțe urlătoare din tot arealul lor, inclusiv din exemplare de muzeu. Un eșantion de ADN, de pildă, a fost obținut din fragmente de piele uscată de pe două exemplare împăiate, păstrate la Zoologische Staatssammlung München, colecția zoologică de stat a Bavariei.

Analiza genomurilor a confirmat bănuiala multor biologi: arborele genealogic al maimuțelor urlătoare este complicat și trebuie rescris.

Prima specie nouă este Alouatta iroi, numită și urlătorul roșu Pantepui. Trăiește în nord-vestul Amazonului, între Rio Branco și Rio Cauaburi, și se recunoaște după blana galben-maronie până la aurie. A doua este Alouatta matogrossensis, urlătorul roșu din Mato Grosso. Locuiește în sudul Amazoniei, între Rio Madeira și Rio Teles Pires, și are blană roșcat-maronie vie.

«Studiul nostru arată că Amazonul încă ascunde secrete biologice remarcabile, chiar și printre animale la fel de cunoscute ca maimuțele urlătoare», a declarat dr. Romina Batista.

Un arbore genealogic de rescris

Pe lângă cele două specii noi, lucrarea sugerează o regândire mai amplă a clasificării urlătorilor. Dovezile indică faptul că A. puruensis nu este o specie validă și este de fapt aceeași cu A. juara. Studiul susține și ideea că urlătorul din Trinidad (A. insulanus) ar putea fi o specie de sine stătătoare, nu doar o subspecie, deși mai e nevoie de ADN nuclear pentru confirmare.

Genele au oferit și o imagine detaliată a istoriei evolutive a grupului. Se pare că genul Alouatta a apărut cel mai probabil în Mesoamerica, apoi s-a răspândit spre America de Sud. Primele ramificări au avut loc acum aproximativ 3,5 milioane de ani, între urlătorii din America Centrală și cei din America de Sud, o perioadă care coincide aproximativ cu formarea punții de uscat din Panama.

Ulterior, alte specii s-au separat odată cu apariția marilor râuri ale regiunii, inclusiv Amazonul, care au blocat fluxul de gene și au lăsat populațiile să evolueze separat. Au contat și alte trăsături geografice din bazin, de pildă formarea unor savane în părți din Amazon, care au despărțit arealul lui A. nigerrima de cel al lui A. sara.

De ce contează mai mult decât o simplă colecție de etichete

Identificarea speciilor noi nu înseamnă doar «colecționat timbre», cum se spune uneori în lumea științei. Cercetătorii speră că o înțelegere mai bună a genului și a diversității sale genetice va ajuta la calibrarea eforturilor de conservare într-un moment în care ele sunt cel mai necesare.

«Această descoperire vine într-un moment critic, pe măsură ce defrișările tot mai mari, schimbările climatice și pierderea habitatului amenință multe specii amazoniene înainte ca ele să fie pe deplin înțelese sau chiar descoperite de știință», a spus profesorul Jean Boubli.

«Sperăm că aceste rezultate vor ajuta organizațiile de conservare să identifice cele mai vulnerabile populații și să prioritizeze eforturile de protecție în tot bazinul Amazonului», a adăugat el.

Miza este simplă și incomodă: o specie nu poate fi protejată dacă nimeni nu știe că există. Faptul că două maimuțe zgomotoase au trecut neobservate atâta timp arată cât de puțin cunoaștem încă din pădurea care ne ține, în mare parte, clima în echilibru. Studiul a fost publicat în revista Communications Biology.