Supergirl: Woman of Tomorrow nu este filmul dezastruos pe care îl descriu titlurile alarmiste. E ceva mai complicat și, în felul lui, mai trist: e un film decent pe care nimeni nu a vrut să-l vadă - sau, mai exact, pe care nimeni nu a știut cum să-l vrea.

Filmul este, în opinia majorității criticilor, o producție mai degrabă reușită, dar care a avut nevoie să fie excelentă pentru a prospera pe o piață suprasaturată de supereroi. Și acolo stă toată tragedia: nu calitatea, ci contextul.

Lansarea din 26 iunie 2026 (cu premiera pe 22 iunie) a adus preview-uri de 7,8 milioane de dolari joi și 13 milioane de dolari vineri, prima zi completă, potrivit datelor Variety, cu un opening weekend de 37-38 de milioane de dolari - suficient pentru a ocupa un loc în top, dar insuficient pentru standardele unui film DC cu buget de blockbuster. Toy Story 5, competitorul direct din același weekend, a performat mai bine - ceea ce spune multe despre preferințele unui public care, după ani de dezamăgiri de la DCEU, a ajuns să aleagă animația Pixar în locul unei zeițe kryptoniene.

Problema nu e Supergirl ca personaj sau ca film. Regizorul Craig Gillespie a livrat o versiune mai întunecată, mai crudă a poveștii, apropiată de tonul benzilor desenate originale scrise de Tom King. Milly Alcock este convingătoare în rol, iar filmul se distanțează de estetica suprasaturată de CGI a generației anterioare de filme DC. Filmul suferă nu pentru că e prost, ci pentru că a apărut pe o piață suprasaturată de supereroi, unde chiar și produsele de calitate se pierd în zgomot.

Paradoxal, marketingul nu a lipsit - WB a cheltuit aproximativ 120 de milioane de dolari pe distribuție și publicitate, plus o campanie record de 100 de milioane de dolari prin parteneriate promoționale cu peste 80 de branduri. DC Studios a investit masiv în vizibilitate. Cu toate acestea, campania nu a reușit să convertească expunerea în entuziasm real. Publicul țintă, tinerii între 18 și 35 de ani, nu a primit motivul emoțional pentru care să iasă din casă și să plătească biletul.

În spatele cifrelor stă un simptom mai profund: oboseala de supereroi. Fenomenul, discutat în industrie de cel puțin trei ani, s-a materializat în mod repetat la box office în ultimii doi ani. Audience fatigue, cum îl numesc analiștii americani, nu înseamnă că publicul urăște genul - înseamnă că a încetat să aibă încredere în el. Fiecare film dezamăgitor din trecut a crescut pragul de suspiciune al spectatorului mediu. Iar când un film bun ajunge în cinematografe, prejudecata e deja formată.

Comparația cu Marvel e inevitabilă, chiar dacă nu în avantajul nimănui. Universul Marvel a trecut prin aceeași criză după Avengers: Endgame: titluri care altădată ar fi spart recorduri au performat mediocer, iar studioul a fost forțat să recalibreze. Diferența e că Marvel avea capitalul de bunăvoință acumulat în un deceniu. DC nu are acel capital - l-a cheltuit pe Batman v Superman și pe Justice League.

Ce rămâne de văzut este dacă DC Studios va trage concluziile corecte din acest eșec comercial. Tentația, de obicei, e să dea vina pe film. Concluzia mai onestă ar fi că un produs bun, lansat pe un teren compromis de decizii anterioare proaste, nu are cum să câștige oricât de mult s-ar investi în promovare. Supergirl merita mai mult decât a primit - de la un public care, în cele din urmă, nu a primit motive suficiente să creadă în ea.