Barbara Butcher a petrecut ani întregi printre cele mai întunecate cazuri imaginabile. Fostă anchetatoare a morții în cadrul Biroului Medicului Legist Șef din orașul New York, ea spune acum că a descoperit un singur lucru care leagă oamenii capabili de cele mai înfiorătoare fapte. Nu e nebunia, nu e sadismul vizibil de la distanță, nici măcar răutatea evidentă. Este ceva mult mai rece și, tocmai de aceea, mai greu de recunoscut.

Butcher a vorbit despre experiența ei în seria «Minutes With», publicată de LADbible, iar declarațiile ei au fost relatate de Unilad. Concluzia ei sună simplu, dar lasă un gust amar: pentru ea, răul înseamnă absența completă a conexiunii umane.

Cât despre cifre, parcursul ei profesional e amețitor. Conform sursei, a investigat aproximativ 5.500 de decese. Dintre ele, 680 au fost omucideri, într-o perioadă de zece ani, iar alte cazuri au urmat după aceea. Vorbim despre o persoană care a văzut, concret și repetat, ce pot face oamenii altor oameni.

Butcher spune că nu are dubii: crede în existența răului și l-a văzut. Cel mai clar, spune ea, în timp ce lucra cu criminali în serie. Povestea care i s-a întipărit cel mai adânc implică un bărbat care ucisese fete tinere.

La acel moment, ea trebuia să colecteze probe de sânge și păr de la el, pentru testul ADN. Motivul era unul concret: un fir de păr fusese descoperit pe una dintre victime. Când suspectul a fost adus, Butcher se aștepta, probabil ca oricine, la un chip care să arate a monstru. A primit exact opusul.

«Arăta destul de bine», a povestit ea. L-a descris ca fiind fermecător, bine-crescut, inteligent și cu un aspect plăcut. Mai mult, i-a atras atenția cât de abordabil părea, mai ales în momentul în care a ridicat privirea spre ea.

Pe fondul acestui contrast, Butcher spune că a înțeles un lucru înspăimântător. Farmecul acelui om a putut juca un rol major în capacitatea lui de a-și manipula victimele. Ea a descris privirea lui ca fiind una de tipul celei asociate cu prințesa Diana, cu ochii lăsați în jos și ridicați brusc. «Mi-am spus: nu e de mirare că fetițele nu s-au temut de el. Era fermecător.»

Apoi vine fraza care, pentru ea, rezumă totul. «Asta e baza răului pentru mine: lipsa totală a conexiunii umane. Fetele acelea nu erau oameni pentru el. Erau jucării. Ceva pentru distracția lui.»

UN CAZ CU DOI PARTENERI

Butcher a mai întâlnit alți doi criminali în serie, care acționau împreună. Cei doi erau într-o relație sexuală și își alegeau victimele după un tipar înfiorător: ajungeau în casele oamenilor sub pretextul evaluării unor obiecte de valoare, printre care bijuterii și piane. Apoi își ucideau victimele.

Un detaliu a rămas cu ea mai mult decât celelalte: brutalitatea atacurilor. Victimelor li se tăia gâtul, iar Butcher a explicat de ce acest lucru spune atât de mult. «O rană de cuțit e destul de personală, dar tăierea gâtului e violentă. Brutală. Greu de privit. Și indică un dispreț absolut față de victimă.»

Când cei doi bărbați au fost aduși pentru prelevarea probelor ADN, diferența dintre ei a frapat-o. Unul era chipeș, dar avea o privire care o neliniștea profund. Celălalt părea amabil și plăcut.

Despre primul, Butcher a spus: «Ochii lui erau sălbatici. Nu se uita la mine ca la o persoană. Se uita la mine ca la un obiect. Cum pot folosi acest obiect?» Experiența i-a lăsat, spune ea, un gust rece, metalic, în gură.

Partenerul lui era, în schimb, aproape opusul. Își făcea glume pe seama părului care i se rărea și a întrebat-o politicos dacă poate lua probele din zone ale capului în așa fel încât să nu rămână cu zone chele vizibile. «M-am gândit: omul ăsta e fermecător. Dacă l-aș fi cunoscut la un cocktail, mi-ar fi plăcut. L-aș fi găsit amuzant.»

Pentru ea, contrastul dintre cei doi spune ceva esențial despre natura răului. «Îți arată banalitatea răului. Răul umblă pe străzi. Și poate fi oricine, fermecător sau ca un lup.»

Aici stă, probabil, partea cea mai neliniștitoare a mărturiei. Cultura populară ne-a obișnuit cu un anumit chip al ucigașului: ciudat, retras, vizibil dezechilibrat. Butcher descrie realitatea întâlnită de ea în sala de prelevare a probelor: oameni care arată bine, vorbesc frumos și știu să încânte. Detalii precum acesta explică de ce victimele nu se tem, atunci când ar trebui.

Totuși, Butcher nu își definește cariera prin monștrii pe care i-a întâlnit. Spune că partea de care e cel mai mândră e alta: capacitatea de a oferi răspunsuri familiilor celor care au murit. «Nu puteam salva vieți, dar puteam face un lucru important, și anume să dau răspunsuri familiilor», a spus ea.

A adăugat că putea contribui la obținerea dreptății pentru victime, dar că, în cea mai mare parte, munca ei a fost pentru familii. În lumea ei, cei care au comis faptele reprezintă latura cea mai întunecată a comportamentului uman, iar victimele rămân motivul pentru care munca merită făcută.

Rămâne o idee care nu se lasă ușor uitată: dacă răul poate arăta ca un om politicos, glumeț și atent la cum îi cade părul, atunci instinctul de a căuta «semnele» evidente nu ne apără prea mult. Iar lipsa de empatie, nu aspectul sau manierele, e singurul fir pe care Butcher îl consideră constant.