Ghețarul Thwaites din Antarctica, cunoscut sub numele sinistru de «Doomsday», se apropie de punctul său de topire, iar încălzirea actuală ne împinge spre acest prag mai repede decât orice altă perioadă din ultimele sute de mii de ani. Concluzia vine dintr-un studiu publicat în revista Nature Communications și anunțat de British Antarctic Survey.

Cercetătorii au analizat Stratul de Gheață din Antarctica de Vest (WAIS), care include ghețarul Thwaites. Scopul a fost să înțeleagă cum a reacționat această uriașă masă de gheață în perioadele de încălzire din trecut. Pentru asta, au extras carote de argilă și sedimente din noroiul străvechi aflat sub gheață.

Rezultatul a fost surprinzător chiar și pentru autori. Depozitele de argilă de tip caolinit s-au dovedit a fi cheia care deschide istoria ghețarului. Cercetătorii au recuperat carotele de sedimente de la o adâncime de 4.000 de metri sub suprafața mării. Au descoperit că, în fiecare perioadă interglaciară de încălzire din ultimii 800.000 de ani, nivelul de caolinit a scăzut aproape de zero.

Dr. Claus-Dieter Hillenbrand, geolog marin la British Antarctic Survey (BAS), care a condus studiul, explică semnificația acestui semnal. Când caolinitul din punctele de foraj dispare brusc, înseamnă că gheața marină din sectorul Mării Amundsen din Antarctica de Vest s-a topit și s-a retras mult spre interiorul continentului. Sectorul include atât Thwaites, cât și ghețarul Pine Island.

Cercetătorii au vrut să afle și de ce s-a retras gheața în anumite momente. Au găsit un al doilea mineral, smectitul, care apare mult mai la nord, în Oceanul Pacific. Din asta, oamenii de știință deduc că vinovați au fost curenții adânci de apă caldă care au erodat gheața. Iar încălzirea globală de azi ne duce spre punctul critic mai repede decât în orice altă perioadă cunoscută din istorie.

«Ceea ce am descoperit, spre surprinderea mea, e că chiar și în condiții naturale am avut cel puțin un colaps parțial al Stratului de Gheață din Antarctica de Vest. Ceea ce facem noi acum înrăutățește mult lucrurile», a spus Dr. Hillenbrand.

De ce contează asta pentru restul lumii? Numele de «Doomsday» nu e doar un titlu de efect. Dacă Thwaites s-ar prăbuși complet, efectele s-ar simți pe tot globul. Conform calculelor BAS, nivelul mărilor ar crește cu 65 de centimetri doar prin colapsul lui Thwaites. Dacă i s-ar adăuga și ghețarul Pine Island, ar urma încă 51 de centimetri. O asemenea creștere ar însemna cel mai probabil valuri de furtună mai violente și o eroziune accentuată a coastelor.

Scenariul cel mai sumbru privește întregul Strat de Gheață din Antarctica de Vest. Dacă ar ceda în totalitate, nivelul mărilor ar putea urca cu trei până la cinci metri.

Pentru Marea Britanie, miza e concretă. Zonele joase și cele de coastă ar fi vulnerabile, de la litoralul dintre Lancaster și Liverpool până în East Yorkshire, Norfolk și estuarul Tamisei. Acestea sunt regiuni unde trăiesc sute de mii de oameni și unde apa mării e deja o preocupare constantă.

Dr. Rob Larter, geofizician marin la BAS și coautor al studiului, nu se ascunde după vorbe diplomatice. «Sunt convins personal că generațiile viitoare vor vedea o creștere substanțială a nivelului mărilor», a spus el. Cât de repede va veni această creștere e greu de spus, a recunoscut cercetătorul, iar asta e partea cea mai incomodă a poveștii.

Studiul arată că și în perioadele calde naturale din trecut s-a pierdut multă gheață. Larter descrie perioada de acum drept «un interglaciar pe steroizi». Cu alte cuvinte, ne aflăm într-o încălzire pe care natura singură nu ar fi produs-o în acest ritm.

Ghețarul Thwaites reprezintă deja în jur de 10% din creșterea actuală a nivelului mărilor, conform unor cercetători citați de LADbible într-un material anterior. Iar un colaps al lui ar putea trage după sine și alți ghețari din regiune, într-un efect de domino pe care oamenii de știință îl urmăresc cu îngrijorare.

Mai există și un alt capitol al poveștii. Un proiect numit Seabed Curtain Project explorează ideea unui zid submarin de aproximativ 80 de kilometri lungime și 150 de metri înălțime, menit să blocheze apa caldă care topește ghețarul pe dedesubt. Costul ar putea ajunge la 80 de miliarde de dolari, iar echipa plănuiește mai întâi un model de test într-un fiord norvegian. Marianne Hagen, co-liderul proiectului, spune că, față de costul coastelor devastate, suma e o fracțiune.

Nimeni nu spune că Thwaites se va prăbuși mâine, iar colapsul complet ar putea să nu vină decât peste zeci de ani. Dar studiul nou adaugă o piesă importantă: istoria geologică arată că ghețarul a cedat de fiecare dată când oceanul s-a încălzit suficient.