Octopușii sunt considerați de mult timp artiști ai evadării, capabili să-și vâre trupul moale prin deschideri care par imposibil de mici. Până acum, însă, nimeni nu înțelesese cu adevărat cum reușesc asta. O echipă de cercetători a decis să afle și a construit, practic, o cameră de evadare special pentru ei.

Studiul, publicat în Journal of Experimental Biology, a pus la încercare două specii: octopusul comun (Octopus vulgaris) și octopusul Maya (O. maya). Primul pas a fost simplu: cercetătorii au măsurat distanța dintre ochii fiecărui animal. Datele astea au contat enorm, pentru că au stat la baza dimensiunii găurilor din cutiile transparente de Perspex în care au fost puse animalele.

Logica e ușor de urmărit. În spatele acestei zone din manta se află sistemul nervos central, protejat de un înveliș rigid. Împreună cu ciocul, făcut din chitină, este singura parte a corpului care nu se poate comprima. Gaura puțin mai largă decât distanța dintre ochi era o ieșire confortabilă, iar cea puțin mai îngustă era o strângere serioasă.

Cu camerele de evadare gata, a venit partea dificilă: convingerea octopușilor să participe. Autorul principal, dr. Xin Wenci, cercetător postdoctoral la centrul SMART din Singapore, a recunoscut în dialog cu IFLScience cât de greu e să lucrezi cu animale vii. Fiind inginer, el e obișnuit ca mașinile să execute exact comenzile primite. Cu animalele, spune el, lucrurile sunt mult mai imprevizibile. Cu ajutorul unor biologi cu experiență, echipa a reușit totuși să-i facă pe octopuși să treacă prin găuri.

Ce a urmat a luat cercetătorii prin surprindere. Ei se așteptau la o strategie comună: animalul își folosește brațele ca să se împingă de panou și să se tragă prin deschidere. În realitate, octopușii au folosit două tehnici diferite, în funcție de mărimea găurii.

Pentru găurile mai mari, strategia a avut trei pași. Animalul tatona mai întâi deschiderea, apoi trecea câteva brațe împreună cu mantaua, iar la final restul brațelor. Pentru strâmtorile serioase, a apărut o variantă în patru pași: tatonare, câteva brațe, apoi restul brațelor și abia la sfârșit mantaua. Wenci a spus că schimbarea i-a nedumerit la început pe toți. După ce s-au gândit mai atent, au ajuns la concluzia că are sens: animalul urmează același tipar general, doar că împarte tragerea corpului prin gaură în etape separate.

Michael Kuba, coautor al studiului, de la Universitatea din Napoli, a explicat pentru IFLScience cât de mult schimbă perspectiva colaborarea dintre domenii. Un biolog tratează de obicei strecurarea printr-o crăpătură sau printr-o peșteră ca pe o întrebare minoră. Lucrând alături de ingineri specializați în roboți moi, a realizat că mișcarea are mai multe etape, posturi specifice și părți ale corpului folosite cu rost. Pentru biologie, spune el, întrebarea rămâne cât de bine trebuie să înțeleagă animalul poziția și acțiunile propriului corp ca să-și coordoneze trecerea printr-o gaură. Pentru roboticieni, e o inspirație și o dovadă de cât de coordonată și activă este mișcarea.

De ce contează toate astea în afara laboratorului? Pentru că aplicațiile sunt directe. Wenci a explicat că echipa vrea să vadă dacă un robot inspirat de octopus ar putea depăși constrângerile mediului și ar putea intra în spații greu accesibile, care altfel ar cere un corp mai mic. Asta ar fi util în special pentru roboții de căutare și salvare sau de explorare, adică exact acolo unde un robot rigid se blochează la prima crăpătură.

Întâmplarea arată și cum o întrebare aparent banală despre animale poate duce la descoperiri cu aplicații surprinzător de largi. Detaliul că mantaua e ultima care trece, în cazul găurilor foarte strâmte, sugerează că octopușii își planifică mișcarea în funcție de cât de tare trebuie să se comprime. Rămâne de văzut cât de bine pot inginerii să transpună această logică în materiale moi și în algoritmi de control.

Deocamdată, ce știm sigur e că octopușii nu se strecoară la întâmplare. Tatonează, aleg o secvență și își coordonează brațele și mantaua în etape, în funcție de mărimea deschiderii. Iar dacă ți s-a părut vreodată că unul dintre ei a evadat dintr-un acvariu ca prin magie, acum există o explicație științifică: nu magie, ci biomecanică de înaltă clasă.