Există povestea frumoasă, cu tânărul român care ajunge în State și reușește. Și există partea pe care rar o spune cineva: primele luni, în care nu știi nimic, nu cunoști pe nimeni și nu ai curajul să recunoști asta nici măcar acasă.

În episodul 30 din Salvat de Clopoțel, Sabin Tudor a stat de vorbă cu Sebastian Dobrincu, care a descris mutarea în America drept cea mai grea perioadă din viața lui. A plecat la 17-18 ani, fără o direcție clară, cu câteva mii de dolari strânși din liceu care trebuiau să-i ajungă vreo doi ani. Din banii aceia își plătea singur chiria, iar suma se topea lună de lună.

Sentimentul dominant la plecare nu a fost entuziasmul, ci frica. Sebastian Dobrincu a povestit că despărțirea de părinți la aeroport a fost lacrimogenă și că a urcat în avion complet nesigur pe ce urmează.

"m-am urcat în zbor, am avut escală prin Amsterdam parcă și am plecat, bă, ca să zic direct și transparent, am plecat pișat pe mine."

Odată ajuns acolo, a început partea grea. Nu neapărat lipsurile în sine, ci efortul constant de a le ascunde. Sebastian Dobrincu a spus că orgoliul nu l-a lăsat să recunoască nimănui că îi este greu, nici prietenilor, nici părinților. A construit, în paralel cu viața lui reală de student singur pe alt continent, o versiune prezentabilă pe care o livra celor de acasă.

"Nici nu m-a lăsat sufletul să zic cuiva că mi-e greu, sau că am văzut problemă, sau alor mei să le zic că...", a povestit Sebastian Dobrincu, care a adăugat că, la momentul respectiv, era traumatizant să fii pe altă planetă, pe alt continent, unde nu cunoști pe nimeni.

Partea cea mai concretă a poveștii, și probabil cea mai ușor de vizualizat, ține de mâncare. Sebastian Dobrincu a povestit că mânca de la un cart indian aflat în fața blocului și de la unul cu hot dogs de un dolar, în New York, în timp ce era la facultate. Rezultatul previzibil: a pus kilograme. Nu este imaginea clasică a visului american, ci un buget calculat la sânge, în care fiecare masă trebuie să coste cât mai puțin ca să mai rămână ceva pentru chirie.

Dincolo de detaliile astea, ce descrie Sebastian Dobrincu este un tip de presiune destul de specific: nu doar să supraviețuiești financiar într-un oraș scump, ci să menții aparența că totul merge conform planului. El a spus că a fost o bătălie cu el însuși să mascheze că totul e bine, când în realitate nu știa ce face.

Facultatea din New York nu a durat mult. Sebastian Dobrincu a povestit că a făcut doar un semestru, după care a abandonat-o.

Povestea lui e utilă mai ales pentru cine se uită acum la un bilet de avion și la un cont bancar care nu prea se potrivesc unul cu altul. Nu pentru că oferă o rețetă, ci pentru că demontează ideea că cei care ajung departe pleacă cu siguranță de sine în bagaj. Uneori pleacă exact cum a spus el: cu frică, cu părinții plângând în aeroport și cu un plan care încă nu există.